Nu mi-aș fi imaginat niciodată că o singură noapte îmi poate schimba viața pentru totdeauna. Nu căutam aventuri, nu voiam decât să ajung acasă și să dorm. Dar viața are un talent crud de a te lovi exact atunci când ești cel mai nepregătit.
Vântul rece șuiera în timp ce traversam vechiul pod, când, dintr-odată, am auzit un sunet ciudat. Un scâncet slab, tremurat — prea fragil pentru a părea real. M-am oprit. Inima îmi bătea nebunește.
M-am apropiat de margine și am zărit o cutie metalică ruginită. Sub ea, ghemuită, se afla o creatură minusculă. Piele palidă, lipsită de păr. Când a ridicat capul, sângele mi-a înghețat în vene: în mijlocul feței avea un singur ochi uriaș. Nici nas. Nici gură.

Doar acel ochi mare, trist, care părea să mă privească direct în suflet. Pentru o clipă, frica m-a paralizat. Apoi compasiunea a învins. Am înfășurat ființa în eșarfa mea și am fugit spre casă. Am așezat-o cu grijă pe o pătură. Tremura necontrolat, iar privirea lui mă urmărea oriunde mă mișcam. Între noi se legase ceva inexplicabil.
A doua zi dimineață am ajuns la veterinar. Acesta a privit creatura, a oftat adânc și și-a scos ochelarii.
— Este un cățeluș ciclop, a spus încet. O malformație extrem de rară. Nu va trăi mult. Minute… poate ore.
Mi-a sugerat eutanasierea. Am refuzat. Dacă urma să plece, voiam să plece simțind căldură. L-am numit Cyclops. L-am ținut strâns la piept, șoptindu-i cuvinte fără sens, doar ca să nu fie singur. Timpul părea să curgă dureros de lent. Apoi, deodată, tremurul s-a oprit. Ochiul s-a închis. Cyclops murise.

L-am îngropat sub un stejar bătrân, lângă pod, înfășurat în eșarfa mea. Am pus o piatră deasupra și am plecat, convins că povestea se încheiase acolo.
M-am înșelat.
În săptămânile următoare, podul părea… diferit. De fiecare dată când treceam pe acolo, aveam senzația că cineva mă urmărește. Într-o seară cu ninsoare, m-am întors la mormânt.
Piatra dispăruse. Pământul era răscolit, dar nu existau urme de pași. Cu mâinile tremurânde, am săpat. Eșarfa lipsea. Mormântul era gol.
— E imposibil… am șoptit.
În aceeași noapte m-am întors pe pod. Vântul urla ca un avertisment. Atunci am văzut-o: eșarfa mea, împăturită cu grijă pe balustradă. Curată. Neatinsă. Când am ridicat-o, ceva a căzut. O mică etichetă de plastic, de laborator. Pe ea erau scrise trei cuvinte:

„Prototipul Zero – A evadat”
Mi-au tremurat genunchii. Prototip? Cineva îl căuta pe Cyclops. Nu fusese o greșeală a naturii.
Am făcut un pas înapoi când o dubă neagră a oprit fără zgomot. Trei siluete în costume albe de protecție au coborât, ținând scanere. Unul dintre ei a vorbit, cu o voce metalică:
— S-a detectat un semnal de viață recent.
M-am ascuns, ținându-mi respirația.
— Dacă subiectul s-a atașat de un individ, va încerca să se întoarcă la el, a spus altul. Așteptăm. Va apărea.
Nu vorbeau despre Cyclops.
Vorbeau despre mine. Am fugit. Fără să privesc înapoi. Acum, după câteva săptămâni, încă simt acea privire asupra mea. O privire care nu se închide niciodată. Iar uneori, când noaptea e prea liniștită… aud din nou acel scâncet slab și tremurat.
