În fiecare noapte, asistenta auzea țipete venind din Secția nr. 7 de fiecare dată când un necunoscut vizita o pacientă în vârstă. Într-o zi, neputând să mai suporte misterul, a decis să se ascundă sub pat pentru a descoperi ce se întâmpla cu adevărat.
Ceea ce a văzut a șocat-o profund. De câteva zile la rând auzise sunete tulburătoare venind din acel salon. Nu erau țipete puternice, ci gemete stinse, ca și cum cineva s-ar fi temut să fie auzit. Se întâmpla întotdeauna la aceeași oră, spre seară, când coridoarele se goleau și luminile se înăbușeau.
Asistenta se oprea adesea în hol, strângând găleata de curățenie și ciulind urechea. Spitalul avea deja o atmosferă apăsătoare, dar acele gemete îi intrau sub piele. Nu semănau cu suspinele obișnuite ale unui pacient suferind.
Lucra acolo de ani de zile. Munca era grea, salariul modest, dar învățase să suporte tot: mirosurile, turele de noapte, durerea celorlalți. Totuși, Secția nr. 7 a început să o chinuiască.

Acolo era internată o femeie în vârstă: politică, tăcută, mereu recunoscătoare. Avea șoldul rupt și era condamnată la pat. Se plângea rar, dar în ultima vreme evita privirea celor din jur și sărea la orice zgomot.
Apoi a apărut necunoscutul. Venea întotdeauna seara. Elegant, sigur pe sine, vorbea calm și controlat. Spunea că era un rudă. După fiecare vizită, femeia se schimba: ochi înroșiți, buze tremurânde, mâini reci. Într-o zi, asistenta observă chiar un vânătăi pe încheietura ei.
Când a încercat să ceară explicații, bătrâna întorcea privirea și șoptea că totul era în regulă.
Colegele ei i-au spus să lase lucrurile așa:
— E un ruda. Are dreptul să stea cu ea.
Dar țipetele nu încetau.
Într-o seară, asistenta auzi pași în fața camerei. Apoi voci joase. Necunoscutul vorbea ferm. Femeia murmura, aproape implorând. Un zgomot surd. Un scurt țipăt.
Acea noapte nu a mai putut dormi.
A decis să afle adevărul pe cont propriu. A doua seară a intrat în cameră mai devreme. Luminile erau slabe, pacienta dormea. Cu inima cât un purice, s-a strecurat sub pat. Praful, frigul, arcurile ruginite deasupra capului. I-a fost frică, dar a rămas nemișcată.
Ușa s-a deschis.
A văzut doar pantofii lui. Apoi i-a auzit vocea. La început calmă, aproape blândă. Îi spunea că casa va fi pierdută oricum, că trebuie să semneze niște documente. Că ar fi mai bine pentru toată lumea. Când bătrâna a refuzat, tonul s-a schimbat.
A amenințat-o. A spus că știe cum să-i înrăutățească starea fără ca medicii să observe. A vorbit despre medicamente. Despre accidente.
Asistenta a ținut respirația.
Apoi l-a văzut scoțând o seringă. Nu una de la spital. Închisă, fără etichetă. A introdus-o în brațul femeii, în ciuda protestelor ei slabe. Bătrâna a țipat… apoi mâna i-a căzut inertă pe cearceaf.
Atunci asistenta a explodat.
A ieșit de sub pat țipând, a deschis brusc ușa și a strigat după ajutor. În câteva secunde, medicii și colegii erau acolo. Bărbatul a fost reținut. În geanta lui au găsit documentele pregătite pentru semnare și seringa incriminată.
Mai târziu s-a aflat adevărul: injecțiile nu erau medicamente. Ele cauzaseră agravarea rapidă a stării bătrânei.
Și dacă asistenta nu și-ar fi urmat instinctul… nimeni nu ar fi aflat niciodată ce se întâmpla cu adevărat în Secția nr. 7.

