Am încremenit la poarta cu grilaj, cu sacoșele în mâini, și pentru câteva secunde pur și simplu nu mi-am putut crede ochilor.
Am lipsit doar două ore cu Bogdan până la magazin, iar în acest timp casa noastră nouă, abia terminată și încă mirosind a lemn proaspăt și vopsea, se transformase într-un spațiu al unei invazii familiale gălăgioase. Toată curtea era plină de mașini străine.
Vehiculele grele distruseseră fără milă gazonul tânăr, pe care eu și soțul meu îl îngrijiserăm cu atâta efort în ultima lună. Nivelasem pământul cu mâinile, semănasem iarba, o udasem în fiecare seară și ne bucuram de fiecare fir verde apărut.
Și acum se trecea peste el cu roțile, ca și cum ar fi fost o parcare obișnuită.
— Unchiule Stepan? — abia mi-am stăpânit vocea. — Ce se întâmplă aici? Și de ce sunt mașinile parcate pe iarbă?
— Ce să fie? Sunt sărbătorile de mai! — a zâmbit el vesel și a făcut un gest din mână. — Ne odihnim aici de dimineață. A venit mătușa Galia, Taras cu familia lui, până și Serioja de la țară a ajuns. Ne-am gândit că vă întoarceți mai devreme.
În spatele meu s-a oprit Bogdan în liniște. Am simțit imediat cum i se adună nervii. Rar își pierdea calmul, dar acum era clar: răbdarea îi ajunsese la capăt.
El privea tăcut grătarul, pus direct pe noile noastre plăci deschise la culoare. Scânteile zburau în toate direcțiile, lăsând urme negre pe piatră.
— Bogdane, de ce ai înlemnit? — a apărut mătușa Galia din colțul casei, cu un bol uriaș de ceapă marinată. — Ce frumos ați făcut aici! Să vă fie de bine! Am decis deja toată familia că de acum ne vom aduna aici la fiecare sărbătoare. Trebuie să reînviem tradițiile de familie.

— Tradiții? — a spus Bogdan încet, dar suficient cât toți să tacă. — În trecut, tradițiile însemnau că toți munceau. Aici, însă, toată vara am muncit doar eu și Alina. Singuri.
— Lasă asta! — l-a întrerupt ea. — Au venit rudele și voi faceți figuri. Mai bine deschideți casa și arătați-ne tot. Am auzit că aveți un duș care costă cât jumătate de mașină. E adevărat?
Cu fiecare minut, situația devenea tot mai neplăcută.
Copiii lui Taras alergau prin curte și loveau tuia tineri pe care îi plantaserăm recent. Din mașini răsuna muzică veche la volum maxim, acoperind complet cântul păsărilor.
Și totuși, pentru acea liniște construisem casa în afara orașului.
— Stați! — m-am așezat ferm pe treptele terasei, blocând drumul. — Nimeni nu intră în casă.
— Alina, ești serioasă? — s-a mirat mătușa Galia. — Să nu lași propria ta mătușă să treacă pragul? Am adus plăcinte și cârnați de casă.
— Nu am invitat pe nimeni, — am răspuns calm. — Nici pe voi, nici pe unchiul Stepan, nici pe Taras. Aceasta este casa noastră. Noi am vrut un weekend liniștit.
În acel moment s-a apropiat Taras.
— De ce faceți atâta dramă? — a spus el, încercând să-l atingă pe Bogdan pe umăr, dar acesta s-a ferit. — Mereu ne adunam de sărbători.
— A fost altă vreme, — a spus Bogdan. — Acum este proprietatea noastră. Tensiunea a crescut imediat.
În cele din urmă, am înțeles că nu avea rost nicio discuție. Acești oameni erau convinși că au dreptul la tot doar pentru că suntem rude.
— Aveți zece minute să plecați, — a spus Bogdan rece.
În curte a început haosul: uși trântite, copii nemulțumiți, reproșuri, scandal.
Și abia după ce ultima mașină a ieșit pe poartă, liniștea s-a întors.
M-am așezat obosită pe treptele terasei.
— O să reparăm tot, — a spus Bogdan. — Important e că am pus limite.
— Crezi că au înțeles? — am întrebat.
— Nu, — a zâmbit el trist. — Dar măcar nu vor mai veni neinvitați. Am rămas mult timp în liniște, ascultând seara și păsările.
Casa noastră era din nou calmă.
Și, încet, am simțit că, în ciuda a tot, o vom reface și va fi chiar mai frumoasă decât înainte.

