„Aici eu conduc, eu sunt mama, iar tu nu ești nimeni!” — a spus soacra, fără să știe că schimbasem deja încuietorile și sunasem la poliție. Deja plănuiau cum să o „reeduce” pe proprietara apartamentului.
Sâmbăta a venit după două zile care i s-au părut Marinei o eternitate. Se întorcea târziu de la serviciu, se încuia în dormitor și lucra, încercând să nu iasă. Tamara Igorevna ducea un adevărat război de gherilă: ba „din greșeală” îi muta pantofii, ba îi „spăla” puloverul de cașmir la 60 de grade (care a ieșit mic, de păpușă), ba vorbea tare la telefon cu rudele despre „nora-șarpe”.
Sâmbătă dimineața, Marina s-a trezit din cauza unui zgomot ciudat. Cineva muta mobilă. Era ora 8:00. Zi liberă.
Și-a pus halatul și a ieșit în sufragerie. A încremenit. În mijlocul camerei se aflau doi bărbați necunoscuți, în salopete murdare, care împingeau canapeaua ei italiană spre perete. Tamara Igorevna dirija totul, gesticulând ca un dirijor.
— Mai la dreapta! Așa! Și aici punem biblioteca!
Antoșa, ajută-i pe băieți!
Anton, în pantaloni de trening, trăgea supus o comodă veche.
De unde apăruse comoda asta?!
— Ce se întâmplă aici?! — a izbucnit Marina.
Soacra s-a întors, strălucind de satisfacție.
— Oh, s-a trezit Frumoasa din Pădurea Adormită! Am decis să facem o mică reamenajare. I-am spus lui Antoșa că apartamentul vostru e rece, ca un spital. Mătușa Valya avea o bibliotecă „Albina”, aproape nouă, din ’98! Și o comodă românească! Lucruri solide! Acum punem perdele — le-am adus pe ale mele, cu lambrechin din catifea — și o să trăim ca oamenii!
Marina privea apocalipsa kitsch-ului: mobilier din PAL culoarea „cireașă stricată”, o comodă scorojită, bocanci murdari pe parchetul ei de stejar.
— Afară, — a șoptit ea.
— Ce-ai zis?
— AFARĂ!!!
Strigătul a fost atât de puternic încât hamalii s-au oprit brusc.
— Scoateți tot. Acum. Și luați-o și pe doamna asta cu voi.
— Doamnă, noi am fost plătiți să aducem mobila…
— Vă plătesc dublu. Doar scoateți-o din apartamentul meu.
— Cum adică?! — a țipat Tamara Igorevna. — Pe mine?! Ca pe mobilă?! Antoșa!
Anton stătea între ele, sfâșiat.
— Marina, poate lăsăm comoda pe hol… Mama a vrut să ajute…
— Alegi comoda? — a întrebat Marina încet. — Chiar alegi între mine și mobila veche a mătușii tale?
— Aleg pacea în familie! — a strigat el. — Tu ești egoistă! „Apartamentul meu, regulile mele”! Sunt soțul tău!
— Bunurile cumpărate înainte de căsătorie nu se împart, — a spus Marina calm. — Dar nu asta e problema. M-ai trădat chiar acum.
S-a întors cu un dosar și telefonul în mână.
— Sun la poliție. Și la migrație. Doamnă, nu sunteți înregistrată aici, corect?
Anton a albit. I-a smuls telefonul și a închis.
— Ești nebună! Plecăm! Acum!
— Te blestem! — a urlat Tamara Igorevna. — O să mori singură!
Au plecat. Cu mobila. Cu scandalul. Cu toate.
După cincisprezece minute, apartamentul era gol. Doar urme murdare pe parchet și miros de parfum ieftin.
Marina n-a plâns. A respirat adânc.
Era aerul EI.
A deschis larg fereastra. Vântul rece a curățat tot. Jos, Anton și mama lui se certau, mici ca niște furnici.
— Doamne, mulțumesc, — a șoptit ea. — Mulțumesc că mi-ai arătat adevărul acum.
Telefonul a vibrat: „Credit auto — achitat integral”.
A aruncat tigaia veche la gunoi.
— Viață nouă — veselă nouă.
A deschis șampania.
— Pentru eliberare.
Telefonul a sunat: „Soț iubit”.
L-a blocat.
A blocat și „Soacră”.
În liniștea aceea, Marina și-a recâștigat demnitatea.
Era acasă.
Și în casa ei nu mai era loc pentru cei care nu o respectau.