Secretul din bucătăria bunicii
Weekendul trecut m-am întors la vechea casă a bunicii. Era pustie de luni întregi, dar din când în când merg acolo să verific țevile, ferestrele, să mă asigur că totul e cum l-am lăsat.
De obicei, mă întâmpină liniștea: mirosul lemnului vechi, umbre de amintiri din duminicile cu prânzuri lungi. Dar de data aceasta aerul era altfel – greu, cu un gust metalic, ca și cum ceva necunoscut ar fi stat acolo înaintea mea. Am pus totul pe seama imaginației. Poate era doar singurătatea casei.
Dar când am început să curăț podeaua, am văzut într-un colț, acolo unde parchetul era ușor deformat, ceva straniu.
Sfere mici, albe, strălucitoare. Lipite de podea. La prima vedere păreau boabe de orez. Am vrut să le ignor, dar curiozitatea m-a tras mai aproape. Când m-am aplecat, le-am văzut clar: semitransparente, aproape fosforescente, cu pete întunecate în mijloc. Și una dintre ele… s-a mișcat.
Mi s-a strâns stomacul.
Am făcut o fotografie și i-am trimis-o prietenului meu Daniel, biolog. Răspunsul a venit imediat
„Par a fi ouă. Insecte, poate păianjeni. Dar… dispunerea e ciudată. Nu le atinge.”
Am ridicat privirea. Erau doar acolo, în colț? Sau erau mai multe, ascunse? Am petrecut noaptea în camera de oaspeți, incapabil să dorm. Fiecare scârțâit, fiecare foșnet îmi înfiora pielea. Aveam senzația că nu sunt singur. Casa părea vie, cu ochi invizibili.
La ora trei dimineața nu am mai rezistat. Am luat lanterna și am coborât.
Ouăle erau tot acolo. Dar acum, în jurul lor, urme subțiri, ca niște fire. Cineva – sau ceva – fusese acolo.
Și am simțit privirea.
Dimineața, Daniel a venit cu mănuși și un recipient. Când s-a aplecat, podeaua a trosnit. Lemnul s-a crăpat. Și dedesubt… zeci, sute de ouă, aranjate într-o spirală perfectă. Nu părea lucrarea unui animal. Era prea… organizat.
– Asta nu e un păianjen, a șoptit Daniel. E… altceva.
Și atunci am auzit zgomotul.
Cioc, cioc, cioc.
Venea din perete. Un sunet mecanic, dar viu. Pulsant. Ca o limbă care bate coduri.
– Comunică, a zis Daniel, abia respirând.
A urmat o tăcere grea, deliberată.
Un ou s-a spart.
Din el a ieșit o formă. Nu insectă. Nu păianjen. Altceva. Aripi translucide. Prea multe picioare. Și cel mai rău lucru: fața.
O față mică, umană, distorsionată, cu ochi reci care se uitau direct la mine.
Daniel m-a apucat de braț. Am fugit.
Nu m-am mai întors de atunci la casa bunicii.
Dar în unele nopți, când totul e liniștit, aud în capul meu:
Cioc, cioc, cioc.
De parcă ceva mă cheamă înapoi.