Sub scaunul din spate al mașinii mele am observat ceva ciudat.
La început, părea o simplă „burta” uscată — o pungă veche, poate uitată de cineva din familie. Dar, pe măsură ce mă apropiam, am început să disting detalii care mi-au înghețat sângele în vine: suprafața era acoperită de spini fini și ascuțiți… care semănau în mod sinistru cu niște dinți.
Privirea îmi era lipită de acel obiect. Nu părea inert. Creștea. Avea o formă arcuită, de parcă se încolăcea în jurul propriei sale existențe, cu o piele dură, împânzită de cristale tăioase ce semănau cu niște corali bolnavi, crescuți în întuneric.
La un moment dat, am avut o bănuială: „O fi ceva organic? Descompus, apoi pietrificat?” Dar adevărul era mult mai tulburător.
Nu era o creatură. Era o reacție.
O transformare lentă și tăcută, chimică. O cristalizare a sării. Cel mai probabil, o cutie de spray uitată sau o baterie deteriorată începuse să elibereze lichide sub scaun. Acestea reacționaseră cu materialele din jur — plastic, metal, țesături — generând o creștere lentă, bizară, aproape vie.
Ceea ce părea inițial doar o pată ciudată era, de fapt, un avertisment: coroziune, toxine, un pericol invizibil.
Am îndepărtat-o cu grijă extremă. Dar gândul care nu-mi dă pace este altul: de cât timp era acolo, la doar câțiva centimetri de mine? Și ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi inhalat, zi de zi, acea substanță fără să-mi dau seama?