Telefonul lui Leonid a sunat pe noptieră, dar Tamara a văzut notificarea înaintea lui. Transfer: cincisprezece mii de ruble. Beneficiar: R. F. Kojenvkova. Leonid era la duș, iar apa vuia dincolo de perete.
Tamara stătea pe hol, cu o cârpă umedă în mână — tocmai spăla podeaua — și privea ecranul telefonului lui, lăsat cu fața în sus. Cincisprezece mii. Pentru mama lui. De pe cardul lor comun.
Tamara a aruncat cârpa în găleată, și-a șters mâinile de halat, și-a luat telefonul, a deschis aplicația bancară, a găsit cardul legat de cont și a apăsat pe „blocare”.
Totul a durat vreo treizeci de secunde. Poate chiar mai puțin. În baie apa s-a oprit. Leonid a ieșit, ștergându-și părul cu prosopul. A văzut-o pe Tamara pe hol. A observat ceva în privirea ei — știa să privească în așa fel încât un bărbat matur să se simtă ca un copil prins cu ceva.
— Tamara, ce s-a întâmplat?
— Cardul e blocat — a spus calm. — Acum o să vedem cum trăiește mama ta fără banii mei.
Leonid a încremenit, cu prosopul pe umeri. Mirosul de săpun și de țesătură umedă nu se potrivea deloc cu ce voia să spună. O picătură de apă i-a alunecat pe tâmplă, s-a oprit pe bărbie și a căzut pe podea. Niciunul nu a observat.
— Ai umblat în telefonul meu?
— Era pe comodă, cu ecranul în sus. A venit notificarea. N-a trebuit să caut nimic, Lenya. Cincisprezece mii. De pe cardul comun. Pentru mama ta.
Leonid a deschis gura, apoi a închis-o. Apoi a deschis-o din nou.
— Mama e bolnavă. Are nevoie de medicamente. Are tensiune mare, o dor articulațiile…
— Și de asta trimiți cincisprezece mii? Nu cinci mii, ca până acum?
S-a mișcat ușor. Nu din cauza cuvintelor, ci din cauza lui „ca până acum”.
— Știai?

— Lenya, sunt contabilă. În fiecare seară verific extrasele. Credeai că n-o să observ cele cinci mii care dispar în fiecare lună, pe data de doisprezece? De douăsprezece ori la rând?
Pe hol, liniștea devenise aproape palpabilă.
Trăiau împreună de șaptesprezece ani. Tamara era contabilă la o firmă de construcții: cincizeci și opt de mii de ruble, stabil.
Leonid era electrician la o fabrică: treizeci și cinci de mii, uneori treizeci și șapte cu ore suplimentare. Diferența: douăzeci și trei de mii. Douăzeci și trei de mii — și o prăpastie între ei.
Tamara nu i-a reproșat niciodată. Nu spunea „câștig mai mult”. Dar ea ținea bugetul.
Un tabel pe telefon, Excel, fiecare rând separat: mâncare, facturi, combustibil, medicamente, haine, „neprevăzute”. Celule verzi și roșii, formule. Totul exact. Totul sub control.
Cardul era pe numele ei. Salariul lui Leonid venea pe contul lui, apoi îl transfera în cel comun. În fiecare lună, pe data de douăzeci, telefonul Tamarei se lumina verde: „Transfer primit”.
Auzea sunetul și lăsa telefonul deoparte fără să se uite. Totul mergea conform planului.
Așa fusese de la început, când s-au căsătorit, iar Tamara spusese:
— Lasă, mă ocup eu de bani. Mă pricep mai bine.
Și chiar așa era. Nu le-au lipsit niciodată banii, nu au luat împrumuturi. Au fost de două ori în Turcia, au schimbat mașina, au renovat sufrageria. Totul conform planului. Totul în tabel.
Leonid rar se împotrivea. Doar dădea din cap: „bine”, „cum vrei”, „ok”.
După șaptesprezece ani, Tamara nici nu mai observa aceste cuvinte. Pe raftul din hol era o fotografie veche a Raisei Fiodorovna. O femeie scundă, cu păr scurt, într-o rochie albastră, cu un parc în fundal. Fotografia avea zece ani, rama era prăfuită — Tamara ștergea în jurul ei, dar nu o atingea.
În noaptea aceea au dormit pe marginea patului. Leonid pe spate, privind tavanul. Tamara pe o parte, cu spatele la el. Distanța dintre ei era de câțiva zeci de centimetri. Distanța dintre cuvintele nespuse — kilometri.
Dimineața, Tamara a plecat fără să mănânce. Leonid stătea în bucătărie, cu ceaiul rece în față. Purta papuci gri, uzați, cu o gaură la degetul mare. Îi avea de trei ani. Tamara îi spusese de două ori să-și cumpere alții. El răspundea mereu:
— Mai merg.
Mai merg… despre papuci? Sau despre el însuși?
La muncă, Tamara introducea date, dar nu se gândea la cifre. Cincisprezece mii. Plus cinci mii în fiecare lună. Șaizeci de mii pe an. Acum șaptezeci și cinci. Știa de cei cinci. Tăcuse. Era suportabil. Cei cincisprezece erau o provocare.
La prânz a sunat-o pe Nela.
— Tamara, ce e? Pari ciudată.
— Trebuie să vorbim.
— Așteaptă, ies.
Se cunoșteau de nouăsprezece ani. Amândouă contabile. Nela era divorțată.
— Ai blocat cardul?
— Da.
— Cardul comun?
— Oficial e pe numele meu.
— Tamara… asta e o pedeapsă. Te porți cu el ca și cu un copil.
— Și el ce a făcut un an?
— Același lucru. N-a vorbit. Sunteți la fel.
Tamara a tăcut.
— Știi ce spunea fostul meu soț? „Sunt banii mei, eu decid.” Îți sună cunoscut?
Banii mei.
Seara, Tamara s-a întors acasă. Leonid stătea în fața televizorului oprit.
— Lenya.
— Deblochez cardul — a spus ea. — Dar cu o condiție. Fără transferuri fără acord.
— Bine.
Un singur cuvânt.
Două zile fără transferuri. Neliniștea creștea.
Duminică, Tamara a sunat-o pe Raisa Fiodorovna.
— Tamara, nu-ți face griji. Am destul.
I-a povestit despre copilăria lui Leonid. Cum nu cerea niciodată nimic.
— Nici de la tine nu va cere. Mai bine umblă în papuci rupți.
Tamara a închis telefonul.
A deschis tabelul. A adăugat un rând nou: „R. F.” — 7000.
A transferat banii.
Când Leonid s-a întors:
— I-am transferat mamei tale șapte mii.
A părut confuz.
— De ce?
— Pentru că trebuia să o fac demult. Sunt banii noștri.
Leonid s-a uitat la ea.
— Mulțumesc.
— Și cumpără-ți papuci noi.
Au început să râdă.
Amândoi.
Pentru prima dată după cinci zile.
