Sofia stătea în fața oglinzii, contemplându-și reflecția. Silueta ei subțire, aproape diafană, o făcea să pară mai degrabă o adolescentă decât o femeie. Îmbrăcată în pijamale, se delecta cu expresia de pe chipul iubitului ei.
David era cu peste zece ani mai în vârstă, dar asta nu o deranja. Nici pe el. O privea fascinat, încă surprins că o femeie atât de frumoasă îi aparținea. Era vrăjit de ea și ar fi făcut orice pentru a o păstra. Sofia știa asta. Se juca cu sentimentul lui, zâmbindu-i șiret.
e trup cu grația unei feline. Își trecu mâinile peste șoldurile lui și îl privi direct în ochii gri, reci și lipsiți de milă.
— Când ai de gând să divorțezi? Ai spus că va fi în primăvară, iar acum vara bate la ușă, rosti ea, cu o siguranță tăioasă.
David oftă, încordându-și maxilarul.
— Dacă divorțez, trebuie să plătesc pensie alimentară. Va trebui să-mi găsesc un alt loc de muncă, unul cu un salariu oficial mai mic, ca să dau mai puțin. Mă vor stoarce de bani, o să vezi, murmură el, simțind furia crescându-i în piept.
Își dorea să divorțeze, cu adevărat. Dar nu putea renunța la soția și copiii lui. Știa cât de repede se evaporau banii. În același timp, nu își putea pierde nici iubita.
— Ți-e frică? Sunt doar o distracție trecătoare pentru tine?
Fata ridică o sprânceană și, după o scurtă pauză, continuă, vocea ei tăind aerul ca o lamă:
— Ascultă-mă bine: dacă nu divorțezi, plec.
Tonul ei era sec, hotărât. Întoarse spatele fără să aștepte răspuns, revenind la oglindă, unde reflexia îi zâmbea ironic. Apoi ieși din cameră.
David rămase pe loc. Din bucătărie, se auzi clicul mașinii de cafea. Încet, se lăsă pe scaun și își sprijini fața masivă în palmele grele.

