— Puneți această masă aici — Regina Lvovna arătă cu degetul ei îngrijit coridorul îngust dintre coloană și ușa pe care se afla o plăcuță discretă. — Chiar lângă intrarea la toaletă.
Astfel încât fiecare trecător să dea din greșeală cu cotul. Tânărul manager al restaurantului „Versailles” își aranja nervos cravata și privi mesele aranjate pentru elita orașului.
— Dar, Regina Lvovna, aici… nu este un loc prea bun. Curent de la ușă, lângă bucătărie, oamenii trec mereu. Nu e pentru clienți.
— Pentru clienții mei este exact potrivit — zâmbi femeia prădătoare, în timp ce își aranja colierul greu, care stătea pe gâtul ei ca un cerc rece.
— Să stea, să vadă cum trăiesc oamenii. Fiul meu, Artem, și soția lui trăiesc de opt ani fără un ban, așa că aici se vor simți complet normali.
Regina Lvovna se întoarse și se admiră în oglinzile aurite. Împlinise șaizeci de ani. În cea mai bună formă: apartament central, relații vechi la birou, respectul colegilor. Singurul punct întunecat în reputația ei impecabilă era fiul ei.
Acum opt ani, Artem, marea ei speranță, „băiatul de aur” care putea deschide orice ușă, făcuse imposibilul. S-a căsătorit cu Daria — o fată liniștită, discretă, care picta farfurii într-un mic atelier.
Și atunci, ca și cum ar fi trăit un vis, a renunțat la jobul promițător, a vândut mașina străină pe care i-o dăduse mama lui și s-a mutat cu soția într-un sat izolat. „Să ne construim propria viață” — spusese el atunci.
„Au săpa pământul” — povestea Regina prietenelor ei, aproape înghițindu-și mânia. — „Stau într-un depozit, cultivă în grădină. Întregul oraș îi considera rușinoși.”
Toți acești ani nu i-au răspuns la apeluri. Dar pentru aniversare au trimis invitație. Nu din dragoste — voia un trofeu. Voia să-l vadă pe Artem ca pe un neștiutor, prost îmbrăcat,
și pe Daria — plinuță, cu haine sintetice din China, cu fața chinuită de vânt. Voia să vadă invidie în ochii lor pentru viața ei luxoasă.
Oaspeții au sosit elegant. Sala se umplu de zumzet, miros de parfum scump și clinchet de pahare. A sosit Zhanna, prietena de la fisc, chiar și directorul adjunct al regiunii intră cu soția sa.
— Ei bine, Nadia, vor veni pustnicii tăi? — întrebă Zhanna cu sarcasm, ajustându-și broșul. — Sau nu și-au găsit bani pentru bilet?
— Vin, unde să meargă — zâmbi Regina, sorbind din vinul roșu, sec și rece.
— Le-am spus că sănătatea nu mai e aceeași, vreau să vorbesc despre moștenire. Exact potrivit. Banii sunt necesari în astfel de cazuri.
Ușile restaurantului se deschiseră. Regina își arcuise artistic spatele, pregătită pentru cea mai impunătoare expresie. Aștepta să vadă sărăcia. Se aștepta ca aceștia să radieze nevoi și nenorocire.
Dar imaginea nu se contura.
Artem și Daria intrară ca și cum sala ar fi fost sufrageria lor. Artem cu umeri mai largi, cocoșeala zilnică dispăruse. Purta un costum gri de in — cusături perfecte, fără nicio cută inutilă.
Fața lui bronzată, calmă, cu riduri serioase în jurul buzelor — fața unui bărbat obișnuit să-și asume responsabilități.
Dar Daria impresiona cel mai mult. „Șoricelul gri”. Purta o rochie închisă, culoarea nisipului, care îi urma trupul ca un mătase fluidă.
La gât, un lanț subțire din lemn întunecat, la mână, o brățară grea, făcută manual. Niciun diamant, niciun artificiu. Dar radia atâta încredere încât Zhanna își ascunse broșa automat.
— Bună, mamă — vocea lui Artem mai profundă și plină de încredere. Se apropie și dădu un mic cutiuță de lemn. — La mulți ani.
— Bună… fiule — Regina fu surprinsă, dar se controlă imediat. Mânia îi luă o nouă putere.
„S-au îmbrăcat! Au luat împrumuturi să impresioneze!” — da. În centrul orașului nu mai era loc, toți oamenii importanți erau aici. Locul vostru — acolo.
Arătă masa tremurândă lângă toaletă. Exact în acel moment se deschise ușa, un chelner ieși cu un tăviu plin de vase murdare, aproape atingând umărul Dariei.
În sală se făcu liniște. Toți așteptau un scandal. Regina se bucura: „Haideți, arătați-vă adevărata natură, enervați-vă!”
Artem privi masa, apoi plăcuța „Toaletă” și apoi mama lui. În ochii lui nu era insultă. Era o înțelegere amară, matură.
— Bine, mamă — spuse calm. — Hai, Dasha.
Traversară sala, toate privirile asupra lor. Se așezară la mica masă. Curentul ridică un fir de păr al Dariei, dar ea nici măcar nu se mișcă. Stătea drept, observând calm farfuriile.
Regina oftă. A reușit. Le arătase locul lor.
O oră mai târziu, când atmosfera devenise mai intensă, Regina decise să apese mai mult. Luă microfonul.
— Dragi mei! — vocea ei dulce umplu sala. — Sunt atât de bucuroasă că sunteți aici. În acest templu al gustului. Din păcate, nu toți membrii familiei se pot comporta civilizat.
Fiul meu, Artem, crede că fericirea e să sapi în pădure. Artem, ridică-te, arată-ne!
Artem se ridică încet.
— Spune-ne — continuă Regina cu voce de zahăr — cum e să alergi la toaletă afară? Greu, după facultate, să sapi pământul?
Nu ezitați, luați mai mult de pe masă. Le-am spus chelnerilor să strângă resturile ca să mâncați acasă.
Cineva dintre oaspeți izbucni în râs ascuns. Zhanna se ascunse după șervețel să nu râdă. Era un comentariu ascuțit, profund jignitor.
— La noi acasă totul e bine, mamă — spuse Artem calm. Vocea lui se auzea în fiecare colț al sălii. — Mâncăm din farfuriile noastre. Trăim cum vrem. Iar resturile… păstrează-le pentru tine. Tu știi mai bine.