Autorul de povestiri scurte este numit scriitor de povestiri scurte, iar o colecție a acestor lucrări se numește colecție de povestiri scurte. Aceste opere sunt în proză și sunt mai scurte decât romanele. Este important de subliniat că termenul nu trebuie confundat cu cuvântul englezesc „novel”, care desemnează un roman în sensul modern al termenului.
Rădăcinile povestirii scurte se regăsesc în tradițiile narative orale, precum legendele, parabolele sau alegoriile cu rol educativ. Spre deosebire de formele narative mai complexe, povestirea scurtă are de obicei un număr redus de personaje și se concentrează pe o singură linie narativă sau, mai rar, pe câteva, toate orbitând în jurul unei probleme centrale.

Povestirile scurte ale unui autor sunt adesea caracterizate de ciclicitate. În mod tradițional, acestea apar mai întâi în jurnale sau reviste, iar apoi sunt adunate într-un volum care reflectă producția dintr-o anumită perioadă. Structura clasică a unei povestiri scurte include, în general, trei părți: introducere, punct culminant și rezolvare, deși aceasta este specifică formei tradiționale.
Chiar și scriitorii romantici din primele decenii ale secolului al XIX-lea apreciau unul dintre elementele definitorii ale povestirii scurte: răsturnarea neașteptată de situație, numită „ca un șoim” sau pointe. Aceasta corespunde momentului recunoașterii, sau peripeteia, descris de Aristotel în Poetica.
