— Continuați, doamnă.
Doina clipi nedumerită.
— Poftim?
— Spuneți tot ce v-a povestit fiul dumneavoastră despre această femeie.
În jurul nostru se lăsă brusc o liniște deplină.
— Vreau să aud fiecare cuvânt. Doina nu înțelegea de ce colegii mei deveniseră dintr-odată atât de tăcuți. Mai ales că habar nu avea cine era bărbatul în fața căruia tocmai ceruse să fiu concediată.
Ezită doar o clipă. Apoi își ridică bărbia, convinsă că găsise în sfârșit omul care avea să „pună lucrurile la punct”.
— Fiul meu muncește de dimineața până seara din cauza acestei femei! — declară ea. — Are două locuri de muncă! Plătește rate, facturi, totul! Iar ea își cumpără haine scumpe și merge la hoteluri cu alți bărbați!
Bărbatul cu părul cărunt o ascultă fără să o întrerupă.
— Două locuri de muncă? — întrebă în cele din urmă.
— Exact.
Privirea lui se îndreptă spre mine.
— Irina, știai că Radu are două locuri de muncă?
— Nu.
— Bineînțeles că nu știe! — interveni Doina. — Pe ea nu o interesează câtuși de puțin cât se sacrifică fiul meu.
Bărbatul tăcu câteva secunde.
— Doamnă Popa, numele meu este Alexandru Ionescu.
Doina așteptă continuarea.
— Eu am fondat această companie acum douăzeci și șapte de ani. În prezent, sunt principalul acționar. Zâmbetul îi dispăru instantaneu.
— Dumneavoastră sunteți… proprietarul?
— Da.
Doina se uită imediat la mine, apoi din nou la el.
— Atunci cu atât mai mult ar trebui să știți ce fel de angajată…
— Irina nu este angajata mea.
Se lăsă o pauză apăsătoare.
— Cum adică? Alexandru se apropie de biroul meu.
— Irina Ionescu este directorul executiv al companiei și deține, de asemenea, o parte din acțiuni.
Doina clipi de câteva ori.
Dar adevărata lovitură abia urma.
— Și este fiica mea.
În jurul nostru se așternu o liniște absolută.
Doina mă privi de parcă mă vedea pentru prima dată.
— Tu…?
— Da.
— Dar Radu mi-a spus că lucrezi aici pentru un salariu obișnuit.
Am simțit un gust amar în gură.
— Se pare că Radu v-a povestit destul de multe.
Alexandru luă fotografia de pe biroul meu.
— Acesta este bărbatul cu care susțineți că fiica mea își înșală soțul?
— Ei bine… da.
— Este directorul financiar al companiei. Ieri, el și Irina au avut o întâlnire cu reprezentanții unei bănci. Mașina pe care ați văzut-o aparține companiei.
Doina privi fotografia.
Siguranța cu care intrase în clădire începea să dispară.
— De unde era să știu eu…
— Tocmai asta este problema — am spus. — Nu știați nimic. Și, cu toate acestea, ați venit aici ca să mă prezentați în fața colegilor mei drept o femeie fără scrupule.
Își strânse geanta la piept.
— Îmi apăram copilul.
— De mine?
— Radu mi-a spus că este distrus. Că muncește doar pentru a plăti datoriile. Că tu îi iei banii și…
— Ce datorii?
Doina amuți.
— Ratele dumneavoastră — am continuat.
Am tras adânc aer în piept.
— Apartamentul este al meu. L-am cumpărat înainte să ne căsătorim. Eu plătesc ratele.
Fața ei se schimbă.
— Dar el…
— Și facturile sunt plătite în cea mai mare parte de mine. Inclusiv în ultimele patru luni.
— Este imposibil.
Atunci tatăl meu puse întrebarea pe care nici eu nu avusesem curajul să o formulez:
— Doamnă Popa, unde spune fiul dumneavoastră că lucrează?
Doina numi o companie IT din București.
O cunoșteam.
Și, dintr-odată, îmi amintii ceva.
Cu patru luni în urmă, Radu îmi spusese că fusese mutat pe un proiect nou și că, din acest motiv, programul lui devenise imprevizibil.
Mi-am scos telefonul.
— Irina, ce faci? — întrebă tatăl meu.
— Verific ceva.
Nu mi-a luat mult.
Un fost coleg de facultate lucra la aceeași companie. I-am trimis un mesaj.
Răspunsul veni aproape imediat.
L-am citit o dată.
Apoi încă o dată.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă Doina.
Am ridicat privirea.
— Radu nu mai lucrează acolo.
— Cum adică?
— Și-a dat demisia acum patru luni. Doina râse scurt.
— Imposibil. Pleacă la serviciu în fiecare dimineață.
— Și mie îmi spune același lucru.
Pentru prima dată, furia de pe chipul ei se transformă în altceva.
În teamă.
L-am sunat pe Radu.
După câteva secunde, răspunse.
— Bună, iubito. Sunt la o ședință acum. Te sun eu…
— Mama ta este în biroul meu.
Tăcere.
— Ce?
— A venit să le explice colegilor mei că te întrețin, că ai două locuri de muncă și că te înșel.
Nu răspunse.
— Radu, unde lucrezi?
— Ce întrebare mai e și asta?
— Una foarte simplă.
— Ți-am spus…
— Am verificat. Ai plecat de la companie acum patru luni.
Tăcere.
Doina se apropiase suficient de mult încât să audă conversația.
— Radu? — întrebă ea. — Ce spune?
Am pus telefonul pe difuzor.
— Mamă, ce faci acolo? — se auzi vocea lui.
— Mi-ai spus că ai două locuri de muncă!
— Nu trebuia să mergi acolo!
Doina păli.
— Ai un loc de muncă sau nu?
— Mamă, nu acum.
— Răspunde!
Urmă o pauză lungă.
— Nu.
Doina se sprijini de spătarul unui scaun.
— Atunci de unde ai bani?
M-am uitat la telefon.
Știam deja răspunsul.
În ultimele luni îi transferasem de mai multe ori bani. Pentru mașină. Pentru „probleme temporare”. Pentru niște cursuri despre care susținea că îi vor aduce o promovare.
— De la mine — am spus.
Doina mă privi uluită.
— Ce?
— Eu vă întrețin fiul de patru luni.
Radu începu imediat să vorbească:
— Irina, lucrurile sunt mai complicate…
— Nu. Sunt foarte simple.
Mi-am amintit toate serile în care venea acasă obosit și îmi spunea că avusese o zi îngrozitoare.
Toate diminețile în care își lua laptopul și pleca.
Toate momentele în care mă simțeam vinovată că muncesc prea mult.
— Unde mergeai în fiecare dimineață?
Nu răspunse.
— Radu?
— Lucrez la ceva al meu.
— De patru luni?
— Voiam să încep un proiect personal. Nu voiam să-ți spun până nu eram sigur că va funcționa. Am închis ochii.
— Și de ce i-ai spus mamei tale că ai două locuri de muncă pentru a mă întreține?
— Pentru că mă întreba mereu de ce nu avem bani!
Asta a fost suficient.
Nu minciuna inventată de Doina despre presupusa mea infidelitate mă durea cel mai tare.
Nici scena făcută în fața colegilor mei.
Ci faptul că propriul meu soț își construise imaginea de victimă transformându-mă pe mine în vinovată.
— Vii acasă în seara asta și vorbim — am spus.
— Irina…
— Nu te întreb.
Am închis.
Doina stătea în fața mea cu ochii plini de lacrimi.
— Eu chiar am crezut…
— Știu ce ați crezut.
— Mi-a spus că suferă.
— Și l-ați crezut fără să mă întrebați măcar o dată pe mine.
Își plecă privirea.
— Îmi pare rău.
Nu i-am cerut să repete.
Nu aveam nevoie să o umilesc.
— Mergeți acasă, doamnă Popa. Ea dădu din cap și se îndreptă spre ieșire.
Înainte să plece, se întoarse.
— Irina… eu nu am știut.
— Data viitoare când nu știți, întrebați. Nu judecați.
După ce ușile se închiseră, colegii mei începură încet să se întoarcă la birourile lor.
Tatăl meu rămase lângă mine.
— Vrei să mergi acasă?
M-am uitat la raportul care încă era deschis pe monitor.
— Nu. Vreau să termin ce am început.
În aceeași seară, Radu mă aștepta în apartament.
A încercat să-mi explice că se simțea inferior lângă mine. Că succesul meu îl făcea să creadă că nu valorează nimic. Și că, atunci când mama lui îl lăuda pentru cât de mult „se sacrifică”, îi era mai ușor să continue minciuna decât să recunoască adevărul.
L-am ascultat până la capăt.
— Înțeleg de ce ai făcut asta — i-am spus.
Pe chipul lui apăru o urmă de speranță.
— Atunci putem…
— Faptul că înțeleg nu înseamnă că accept.
Speranța dispăru.
Nu i-am cerut să plece pentru că rămăsese fără serviciu.
I-am cerut să plece pentru că, timp de luni întregi, își construise imaginea de victimă pe seama mea.
Iar atunci când mama lui mă transformase într-o femeie infidelă și interesată doar de bani, el îi oferise toate minciunile de care avea nevoie pentru a crede asta. Două săptămâni mai târziu, am început procedura de divorț.
Doina nu a mai venit niciodată la birou.
Dar într-o dimineață am găsit la recepție un buchet de flori și un bilețel scurt: „Am judecat o femeie pe care, de fapt, nu am cunoscut-o niciodată cu adevărat. Îmi pare rău.”
Am păstrat bilețelul.
Nu pentru că ar fi putut șterge ceea ce se întâmplase.
Ci pentru că uneori cea mai grea lecție nu este să descoperi că ai greșit în privința cuiva.
Cel mai greu este să descoperi că omul pe care l-ai apărat cu orice preț a fost chiar cel care te-a mințit.