Ușile liftului s-au deschis complet. Mihai a ieșit grăbit, încă îmbrăcat în halatul alb de medic. A făcut doi pași și atunci m-a văzut.
Privirea i s-a oprit asupra petei mari de cafea de pe costumul meu.
Apoi s-a mutat spre tânăra din fața mea.
Și a încremenit.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Stagiara a fost prima care și-a revenit.
— Mihai!
S-a repezit spre el și l-a prins de braț.
— În sfârșit! Spune-le cine sunt! Femeia asta m-a provocat, iar acum încearcă să mă umilească în fața tuturor!
Mihai s-a uitat la mâna ei.
— Dă-mi drumul.
— Ce?
— Am spus să-mi dai drumul.
Tânăra și-a retras imediat mâna.
În jurul nostru se adunaseră deja câteva asistente și angajați. Unchiul Gică rămăsese lângă recepție și privea scena în tăcere.
Stagiara încercă să zâmbească.
— Mihai, spune-i. Spune-i cine sunt eu…
— Ce să-i spun?
A amuțit.
— Cine sunt eu.
Mihai își trecu mâna peste frunte.
— Cred că tocmai ai făcut o greșeală uriașă.
— Eu?!
El se întoarse spre mine.
— Cătălina…
— Nu, l-am întrerupt. Mai întâi răspunde-i ei.
Stagiara se uita când la el, când la mine.
— Ce se întâmplă?
Mihai trase adânc aer în piept.
— Femeia pe care tocmai ai umilit-o este Cătălina Ionescu.
Tânăra ridică din umeri.
— Și?
Mihai ezită o fracțiune de secundă.
— Soția mea.
Paharul gol i-a scăpat din mână și s-a spart pe podeaua de marmură.
— Nu…
L-am privit pe Mihai.
— Se pare că domnișoara a primit niște informații foarte diferite.
Chipul lui se schimbase complet. Atunci mi-am dat seama că problema era mult mai gravă decât aroganța unei stagiare.
— Mihai, am spus. Ai avut o relație cu ea?
Nu a răspuns.
Nici nu era nevoie.
Tânăra făcu un pas înapoi.
— Mi-ai spus că mariajul vostru s-a terminat!
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Asta i-ai spus?
— Cătălina, putem discuta în biroul meu.
— Nu.
Vocea mea a fost mai puternică decât intenționasem.
— M-a umilit în mijlocul spitalului folosindu-ți numele. A amenințat un angajat și a filmat pacienți și personal fără permisiune. Apoi și-a vărsat cafeaua pe hainele mele și a mințit spunând că eu am împins-o.
Am făcut o scurtă pauză.
— Dacă a avut curajul să facă toate acestea, înseamnă că cineva a făcut-o să creadă că este protejată.
Mihai și-a plecat privirea.
Pentru mine, asta a fost suficient.
Tânăra a început să plângă.
— Mi-a spus că va divorța! Mi-a spus că, după terminarea stagiului, voi primi un loc de muncă aici!
Șoaptele din jurul nostru s-au întețit.
Mihai s-a întors spre ea.
— Oprește-te.
— De ce? Acum vrei să tac?!
Pentru prima dată, aroganța ei dispăruse complet.
Am privit-o și, în ciuda furiei, am înțeles ceva.
Nu ea era singura persoană care mă mințise.
M-am întors spre una dintre asistentele-șefe.
— Vă rog să anunțați Resursele Umane. Până la finalizarea anchetei disciplinare, domnișoara nu mai are voie să-și continue activitatea în spital.
Stagiara m-a privit uluită.
— Nu poți face asta!
Mihai închise ochii.
— Ba da. Poate.
— De ce?
Am privit-o direct. Nu mai aveam niciun motiv să ascund adevărul.
— Pentru că acest spital a fost construit de tatăl meu. Iar după moartea lui, responsabilitatea pentru el a revenit mie.
Fața tinerei a pălit.
Privirea i-a coborât spre costumul meu pătat, apoi spre unchiul Gică și, în cele din urmă, spre telefonul cu care filmase.
Dintr-odată, totul a început să aibă sens.
Dar eu nu terminasem.
M-am întors spre Mihai.
— Iar tu îți vei suspenda atribuțiile executive până când consiliul va analiza situația.
— Cătălina…
— Nu amestec căsnicia noastră cu spitalul. Tocmai de aceea nu te voi concedia pe loc, în mijlocul coridorului, și nu voi transforma totul într-un spectacol public. Dar există suficiente întrebări legate de relația ta cu o stagiară într-o instituție pe care o conduci.
Mihai nu mai avea nimic de spus.
Atunci l-am văzut pe Andrei apropiindu-se.
— Ce s-a întâmplat?
S-a uitat la mine, apoi la pata de cafea de pe costum și, în cele din urmă, la Mihai.
— E o poveste lungă, am răspuns.
Mi-am scos sacoul pătat.
Andrei mi-a întins discret halatul său.
— Ia-l. Măcar până te schimbi.
L-am pus pe umeri. Înainte să plec, m-am oprit lângă unchiul Gică.
— Sunteți bine?
Bătrânul a dat din cap.
— Eu sunt bine, doamnă. Dar dumneavoastră?
Întrebarea lui aproape m-a făcut să râd.
În mai puțin de zece minute aflasem că soțul meu mă înșela, fusesem umilită în fața unui întreg coridor și descoperisem că numele familiei mele fusese folosit ca armă împotriva propriilor angajați.
— Voi fi bine, am răspuns.
Am trecut pe lângă Mihai.
— Cătălina, te rog. Măcar ascultă-mă.
M-am oprit.
— În seara asta.
Ochii lui s-au ridicat spre mine.
— Atunci îmi vei spune totul. Fără jumătăți de adevăr. Fără „a fost o greșeală”. După aceea, eu voi decide dacă mai există ceva între noi care merită salvat.
Am plecat înainte ca el să poată răspunde.
În baia de la etajul superior am stat câteva minute în fața oglinzii.
Costumul meu alb era distrus.
Machiajul aproape dispăruse după călătorie. Iar femeia din oglindă tocmai descoperise că viața ei nu era deloc așa cum crezuse.
Și totuși, nu părea învinsă.
Am dat drumul la apă și am început să-mi spăl cafeaua de pe mâini.
Mi-am amintit ceva ce tatăl meu îmi spusese când eram foarte tânără:
„Adevărata putere nu se vede în felul în care te porți cu oamenii de care ai nevoie. Se vede în felul în care îi tratezi pe cei de la care nu ai nimic de câștigat.”
În acea dimineață, o stagiară îmi arătase exact cine era.
Dar, fără să vrea, îmi arătase și în ce devenise soțul meu.
Iar acesta era adevărul care mă durea cel mai mult.
Când am ieșit din nou pe coridor, viața din spital revenise la ritmul obișnuit.
Medicii alergau între secții. Telefoanele sunau. O asistentă împingea un cărucior cu medicamente.
Unchiul Gică se afla din nou la postul lui.
Am trecut pe lângă el, iar el mi-a zâmbit.
I-am zâmbit și eu.
În acea zi venisem la spital pentru a-i face o surpriză soțului meu. În schimb, surpriza mă aștepta pe mine.
Și poate că a fost mai bine așa.
Pentru că uneori este suficientă o singură pată de cafea pentru a scoate la lumină lucruri pe care ani întregi de căsnicie au reușit să le ascundă.